CEO Hidroelectrica In varianta accelerata, listarea pe bursa
Companiile care vor să beneficieze de pe urma unor avantaje precum cele de mai sus (pentru o listă extinsă a avantajelor care apar odată cu listarea la bursă a unei companii, puteți citi această notă informativă de pe pagina BVB) trebuie să îndeplinească anumite condiții, pentru a putea fi listate la BVB.
Aceste condiții implică, în principal, anumite cerințe legate de structura companiei, capitalul disponibil, precum și, în anumite cazuri, un istoric al situațiilor financiare. Bineînțeles, trebuie menționat, din start, că, deși bursa este, de obicei, văzută ca o piață unde sunt tranzacționate acțiunile unor companii mari, există și posibilitatea listării la bursă a întreprinderilor mici și mijlocii (IMM), condițiile de listare, în cazul acestora, fiind mai laxe.
Astfel, în ceea ce privește listarea companiilor la bursă, BVB a emis un ghid, în acest scop, pentru a clarifica ce condiții sunt aplicabile, în funcție de mărimea companiei (condiții general aplicabile și condiții separate aplicabile IMM-urilor). Vezi Susrsa
Statul roman si Fondul Proprietatea, cei doi actionari ai Hidroelectrica, au decis luna trecuta sa nu mai prelungeasca scrisoarea de angajament semnata cu sindicatul de intermediere format din Morgan Stanley si Raiffeisen Capital&Investment.
“In aceste conditii, urmeaza sa fie lansata o noua procedura de achizitie in momentul in care Hidroelectrica este pregatita sa intre in procesul de listare din punct de vedere al deciziilor legate de activele cu functiuni complexe. Procedura (n.red. de selectie a sindicatului de intermediere al IPO-ului) in mod cert trebuie inceputa anul acesta insa… fiind vorba de o valoare destul de mare, s-ar putea sa dureze ceva timp”, a declarat Bogdan Badea, director general Hidroelectrica.
Acesta a subliniat ca problemele Hidroelectrica legate de situatia activelor nerentabile ar trebui sa fie rezolvate anul acesta. “Vrem sa avem un singur exercitiu financiar afectat, iar acesta ar fi 2018. A fost target-ul pe care noi singuri ni l-am impus”.
Argumente pentru privatizare
Studiile arată că piața privată poate lucra mai eficient decât guverne datorită concurenței pe piața liberă. De-a lungul timpului, acest lucru tinde să conducă la prețuri mai mici, calitate îmbunătățită, o varietate mai mare de bunuri și servicii, mai puțină corupție, mai puțină birocrație și livrare mai rapidă. Cu toate acestea, multi susținători ai privatizării nu cred că totul ar trebui să fie privatizat. Potrivit acestora, disfuncționalități ale pieței și monopoluri naturale ar putea aduce probleme. Cu toate acestea, anarho-capitaliștii prefera ca fiecare funcție din stat să fie privatizată, inclusiv aceea de apărare sau de soluționare a disputelor.
Privatizarea în România
În România, primul pas în vederea privatizării a fost constituit de adoptarea Legii nr.15/1990, prin care fostele întreprinderi de stat din vremea regimului comunist au fost transformate în societăți comerciale sau regii autonome.
Procesul de privatizare propriu-zisă a fost inițiat pe baza Legii nr.58/1991. Conform acestei legi, atribuția de privatizare a societăților comerciale aflate în proprietatea statului revenea unei instituții specializate, nou-create, denumită Fondul Proprietății de Stat (FPS). Instituția și-a schimbat denumirea în 2001, în Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea Proprietățții Statului (APAPS), iar în 2004 a fost redenumită Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (AVAS).
În conformitate cu Legea nr.58/1991, participațiile statului la societățile comerciale constituite pe baza Legii nr.15/1990 erau transferate, în proporție de 30% către cinci fonduri regionale ale proprietății private (SIF-uri), restul de 70% rămânând în proprietatea statului și trecând în gestiunea FPS.
În cursul anilor '90 procesul de privatizare s-a derulat în mod lent. Astfel deși prin legea din anul 1991, se prevedea că privatizarea va trebui finalizată până la sfârșitul anului 1998, FPS-ul desființat, procesul de privatizare nu este încheiat nici în prezent, iar FPS-ul, chiar dacă și-a schimbat denumirea, continuă să existe.
În urma unor modificări legislative făcute începând cu anul 1997, deciziile privind procesul de privatizare au fost într-o oarecare măsură descentralizate. Deși FPS-ul a continuat să existe, o serie de acțiuni deținute de acesta au fost transferate altor autorități ale administrației publice, centrale și locale.
În prezent, procesul de privatizare este aproape încheiat. Principalele societăți care sunt încă în proprietatea statului, dar a căror vânzare este în curs de desfășurare sau se preconizează pentru viitorul apropiat sunt marii furnizorii de utilități (în special de energie electrică).
Companiile Roman Brașov și IMGB au fost vândute pe un dolar, plus preluarea datoriilor[10]. În februarie 2004, Combinatul Siderurgic Reșița (CSR) a fost vândut pe un euro către compania rusă TMK[10].
În 1993, existau deja 209 societăți mixte între companii cu capital de stat și investitori străini și 512 cu investitori români[10]. Metoda de privatizare de tip MEBO a fost un proces prin care activele unei companii erau vândute salariaților[10]. În perioada 1993-1996, numărul societăților vândute prin MEBO a fost de 837, adică 28,8% din totalul privatizărilor[10]. Începând cu 1995-1996 a fost inițiat programul de privatizare în masă, „cuponiada”, cum a intrat în conștiința publicului, care a constat în distribuirea gratuită către populație a unor „cupoane de privatizare”, cu o valoare nominală determinată, de 975.000 lei[10]. Practic, prin aceste cupoane, mai multe societăți de stat erau împărțite către populație[10]. În cele din urmă, s-a ajuns la stadiul actual al privatizărilor, concentrat pe tranzacții individuale.
Argumentele pentru privatizare sunt:
- Performanța – Industriile de stat au tendința să fie birocratice și ineficiente. Un guvern politic poate fi motivat să îmbunătățească anumite companii de stat doar atunci când performanțele sale slabe devin sensibile din punct de vedere politic.
- Creșterea eficienței – Companiile private și firmele au o motivație mai mare de a produce bunuri de calitate și de a oferii servicii eficiente pentru a-și maximiza profiturile.
- Specializarea – O afacere privată are capacitatea de a-și concentra toate resursele pe funcții specifice. O firmă de stat nu dispune de resursele necesare și suport politic pentru a se specializa în oferirea anumitor bunuri și servicii, deoarece aceasta trebuie să servească unui număr cât mai mare de persoane dintr-o populație.
- Îmbunătățirile – În multe cazuri, guvernele întârzie investițiile sau restructurările în companiile de stat datorită unor interese speciale și a sensibilității politice.
- Corupția – Funcțiile din companiile de stat sunt predispuse la corupție; Deciziile din companiile de stat sunt în general luate după criterii politice sau câștiguri personale ale acelor manageri (i.e. abuz în serviciu), în loc să se țină cont de factori economici sau bunăstarea populației. Corupția dintr-o companie de stat afectează în mod continuu performanța companiei și activitățile de zi cu zi, în timp ce corupția din cadrul procesului de privatizare este un eveniment ce se petrece o singură dată și nu afectează ulterior performanța companiei.
- Responsabilitatea – Manageri companiilor private răspund în fața proprietarilor și a consumatorilor, și sunt schimbați dacă performanța lor nu este satisfăcătoare. Managerii companiilor de stat sunt responsabili în fața comunității mai largi și a partidelor politice. Acest lucru poate reduce capacitatea lor de a satisface nevoile clienților, și poate influența deciziile de investiții care ar putea fi profitabile.
- Amenințarea libertăților civice – O companie controlată de stat poate avea acces la informații care pot fi utilizate împotriva cetățenilor care nu sunt de acord cu politicile acestor companii. Vezi libertate de expresie.
- Obiective – Un guvern politic are tendința să conducă o industrie sau o companie pentru scopuri politice, în loc de cele economice.
- Capital – În general, companiile private pot să strângă mai ușor fonduri de investiții de pe piețele financiare, atunci când astfel de piețe există și au lichiditate adecvată. În timp ce ratele dobânzilor pentru companiile private sunt în general mai mari decât pentru companiile de stat, acest lucru poate servi ca un instrument util de constrângere pentru a promova investiții eficiente făcute de companii private, în loc să fie combinate per ansamblu cu riscul de credit al țării. Deciziile de investiții sunt apoi reglementate de ratele dobânzii de pe piața financiară. De cealaltă parte, companiile și industriile de stat trebuie să concureze cu cereri de la alte departamente guvernamentale și cu interese politice sau speciale.
- Salvarea de la faliment – Guvernele au avut tendința să salveze de la faliment companiile neperformante de stat, datorită sensibilității la pierderile de locuri de muncă, atunci când din punct de vedere economic ar fi mai bine să lase companiile să intre în faliment datorită prezenței pe piață a altor competitori mai eficienți.
- Lipsa disciplinei de piață – Companiile de stat care sunt prost gestionate nu riscă să intre în faliment (vezi punctul anterior), să le fie schimbat managementul sau să fie preluate de către alți concurenți, așa cum este cazul în companiile private. În plus, companiile private sunt capabile să-și asume riscuri mai mari pentru anumite investiții și apoi să aplice pentru protecție de la faliment împotriva creditorilor dacă aceste riscuri duc la pierderi.
- Monopoluri naturale – Existența monopolurilor naturale nu înseamnă că aceste sectoare trebuie să fie deținute de stat. Parlamentul poate adopta legislație pentru a evita comportamentul anti-concurențial al companiilor.
- Concentrația de avere – Dreptul de proprietate și profiturile companiilor privatizate au tendința să fie mai dispersate și diversificat în rândul populației, în special dacă în decursul privatizării se oferă cupoane populației. Disponibilitatea mai multor canale de investiții stimulează piețele de capital și promovează lichiditate și crearea de locuri de muncă.
- Influența politică – Industriile naționalizate sunt predispuse la interferențe politice sau motive populiste. Un exemplu ar fi atunci când o industrie cumpără bunuri de la producători locali (ce pot fi mai scumpe sau de calitate mai scăzută decât cele cumpărate din străinătate). Alte exemple includ forțarea unei industrii să-și înghețe prețurile/tarifele pentru a satisface nevoile electoratul sau pentru controlul inflației, creșterea de personal într-o industrie pentru a reduce șomajul (care altfel nu ar fi fost necesară), sau mutarea forțată a operațiunilor unor firme de stat în zone marginale.
- Profituri – Companiile private există pentru a genera profituri pentru acționari. Acestea fac profit prin convingerea consumatorilor să cumpere produsele lor (în defavoarea concurenților), prin creșterea cererii pentru produsele lor, sau prin reducerea costurilor. Corporațiile private fac de obicei profit mai ridicat dacă servesc adecvat nevoile clienților lor. Corporațiile de dimensiuni diferite se pot concentra pe anumite nișe de piață, pentru a satisface nevoile unor grupuri specifice. Prin urmare, o companie cu o guvernanță corporativă bună vor fi motivate să satisfacă nevoile clienților săi în mod eficient.
- Locuri de muncă mai bine plătite – Atunci când economia devine mai eficientă, profiturile cresc, subvențiile guvernamentale sunt eliminate iar necesarul de taxe care să alimenteze bugetul de stat scade, mai mulți bani vor fi disponibili companiilor pentru investiții și consum. În consecință, locurile de muncă vor fi mai bine plătite și mai multe locuri de muncă vor fi create decât în cazul unor economii mai restrictive.
Argumente împotriva privatizării
Oponenții anumitor privatizări susțin că anumite bunuri și servicii publice ar trebui să rămână în mâinile guvernului, în scopul de a se asigura că toată lumea din societate are acces la ele (cum ar fi aplicarea legii, sănătate sau educație). Atunci când guvernul oferă societății întregi anumite bunuri și servicii publice precum control al bolilor, se creează externalitate pozitivă (i.e. efecte secundare benefice). Constituțiile anumitor țări deleagă guvernele pentru furnizarea unor servicii de baza precum justiție, sănătate, apărare și bunăstarea generală. Aceste guverne furnizează aceste servicii în interes public pentru binele tuturor și pentru prosperitate colectivă. În cazul monopolurilor naturale, oponenții privatizărilor susțin că acestea nu sunt supuse concurenței loiale, și sunt așadar mai bine administrate de către stat.
Oponenții privatizărilor sunt sceptici cu privire la furnizarea de bunuri publice și servicii de către forme private pentru următoarele motive:
- Performanță – Un guvern ales în mod democratic este responsabil pentru oameni printr-o legislatură sau constituție, și este motivat să protejeze activele naționale. Profitul poate fi subordonat obiectivelor sociale.
- Îmbunătățiri – Guvernul este motivat să îmbunătățească performanța deoarece companiile de stat care funcționează bine aduc venituri la stat.
- Corupție – Miniștrii și funcționarii publici sunt obligați să respecte cele mai înalte standarde etice, și există coduri de conduită sau declarații de interese sau de avere. Cu toate acestea, anumite procese duc lipsă de transparență, ce ar permite funcționarilor publici care controlează companiile de stat să obțină câștiguri personale.
- Responsabilitate – Publicul are mai puține pârghii de supraveghere asupra companiilor private.
- Amenințarea libertăților civice – Un guvern ales în mod democratic este responsabil pentru oameni printr-un parlament, și poate interveni atunci când libertățile civile sunt amenințate.
- Obiective – Guvernul ar putea încerca să folosească companiile de stat ca instrumente pentru atingerea unor obiective sociale în beneficiul națiunii.
- Capital – Guvernele pot strânge fonduri foarte ieftin de pe piețele financiare pentru a acorda împrumuturi întreprinderilor de stat.
- Reduceri în servicii esențiale – Dacă o companie de stat ce furnizează servicii esențiale (cum ar fi cele de alimentare cu apă) este privatizată, noii proprietari ar putea abandona "obligația socială" pentru cei care sunt mai puțin capabili să plătească, sau să întrerupă serviciul în regiuni unde acest serviciu este neprofitabil.
- Monopoluri naturale – Privatizarea nu va duce la o concurență reală dacă există monopol natural.
- Concentrația de avere – Profiturile întreprinderilor de succes ajung în mâini private, de multe ori străine, în loc să fie folosite pentru binele populației.
- Influența politică – Guvernele pot să exercite mai ușor presiune pe firme de stat pentru a le ajuta să pună în aplicare politica guvernului.
- Profitul – Companiile private nu au alt scop decât maximizarea profiturilor. O companie privată va servi nevoile celor care sunt cei mai dispuși (și capabili) să plătească, spre deosebire de nevoile majorității, și sunt prin urmare anti-democratice. Cu cât este mai necesar un bun, cu atât elasticitatea cererii este mai mică, iar oamenii vor încerca să-l cumpere indiferent de preț. În cazul elasticității cererii de zero (perfect inelastic), teoria dintre cerere și ofertă nu mai funcționează.
- Privatizarea și sărăcia – Mai multe studii au confirmat că există atât persoane avantajate cât și dezavantajate în procesul privatizării. Numărul de persoane dezavantajate poate crește mult atunci când procesul de privatizare este corupt sau greșit (de exemplu, lipsa de transparență care duce la vânzarea activelor de stat pe sume minuscule către cei cu conexiuni politice, lipsa unor instituții care să reglementeze transferul către privat, designul inadecvat al procesului de privatizare ce poate conduce la desființarea activelor).[6]
- Pierderea locului de muncă – Datorită presiunii financiare suplimentare puse pe companiile privatizare pentru a reuși să opereze fără subvenții guvernamentale (spre deosebire de companiile de stat), anumite locuri de munca ar putea fii desființate pentru a păstra mai mulți bani în companie.
- Reducerea salariilor și beneficiilor – Un raport din 2014 al centrului In the Public Interest,[7] susține că "externalizarea serviciilor publice creează o spirală descendentă în care salariile și beneficiile muncitorilor poate face rău economiei locale și stabilității generale a clasei de mijloc și clasei muncitoare".[8]
- Produse de calitate inferioară – Companiile private ar putea să facă compromisuri la calitatea bunurilor și serviciilor oferite, în scopul de a maximiza profitul.
Există cinci tipuri majore prin care se poate derula procesul de privatizare:
- Privatizare prin emiterea de acțiuni: aceasta implică vânzarea de acțiuni pe bursa de valori.
- Privatizare prin vânzarea activelor: aceasta implică vânzarea activelor unei companii de stat unor investitori strategici, de obicei prin licitație sau prin modelul Treuhand.
- Privatizare prin cupoane: aceasta implică distribuirea de cupoane, care reprezintă dreptul la o parte a unei corporații, către toți cetățenii, de obicei gratuit sau la un preț foarte scăzut.
- Privatizare de jos în sus: Înființarea de noi întreprinderi private în foste țări socialiste.
- Privatizarea către angajați sau management: Distribuirea de acțiuni în mod gratuit sau la un preț foarte scăzut către lucrători sau managementului organizației.
Alegerea metodei de privatizare este influențată de piața de capital și de factori politici locali sau specifici ai organizației. Privatizarea prin bursa de valori este deseori utilizată atunci când există o piață de capital stabilă capabilă să absoarbă acțiunile. O piață cu lichiditate ridicată poate facilita procesul de privatizare. Dacă piețele de capital nu sunt suficient dezvoltate, atunci va fi dificil să se găsească suficienți cumpărători. În acest caz acțiunile pot fi sub-evaluate, iar vânzările ar putea să nu ridice suficient capital ce justifică valoarea corectă a companiei. Așadar, multe guverne aleg să listeze companiile în piețe mai sofisticate, precum Euronext sau bursele din Londra, New York sau Hong Kong.
Vânzarea directă de active către câțiva investitori este practicată în special în țările în curs de dezvoltare, deoarece aceste țări nu au încă o piață de capital cu lichiditate ridicată.
Privatizarea prin emitere de cupoane a avut loc în principal în economiile de tranziție din Europa Centrală și de Est, precum Rusia, Polonia, Cehia și Slovacia.
În cadrul privatizării prin vânzarea directă a activelor sau prin emitere de acțiuni la bursă, ofertanții se întrec în a oferi prețurile cele mai mari, generând mai multe venituri pentru stat. Pe de altă parte, privatizarea prin cupoane ar putea crea un transfer veritabil de active către populația generală, ce oferă un sentiment de participare și incluziune în rândul oamenilor. În plus, o piață ar putea fi creată dacă guvernul permite transferul de cupoane între titulari.
Vezi Sursa AICI
Un business în creștere este mereu în căutare de capital.
Listarea la bursă poate fi una dintre sursele prin care un antreprenor poate atrage acest capital suplimentar pentru dezvoltarea afacerii sale. Care sunt opțiunile tale de listare pe bursă și când este momentul să faci acest pas?
Listarea la bursă este o opțiune foarte folosită de companiile din afara României.
Și nu doar de giganți precum Facebook, Uber sau Apple, ci și de companii care, după cum spuneam, caută noi soluții pentru a-și finanța operațiunile și de a avea mai multă expunere.
În ceea ce privește antreprenorii din țara noastră, până acum câțiva ani exista o oarecare reticență în a alege listarea la bursă ca metodă de dezvoltare pentru business.
Cu toate acestea, există și antreprenori care și-a planificat acest aspect încă de la început și au făcut toți pașii posibili pentru a implementa această strategie în dezvoltarea afacerii.
Un exemplu în acest caz sunt frații Cristian și Mihai Logofătu, fondatorii Bittnet, prima companie de IT listată pe BVB, business care a ajuns recent la o capitalizare bursieră de 100 de milioane de lei.
”Privatizarea inseamnă că primești niște bani, apoi toată viața, împarți profitul !”
Ce să faci înainte de a-ți lista startup-ul pe bursă
După cum spuneam, pentru unii antreprenori, listarea la bursă poate fi punctul culminant al unui obiectiv strategic pe termen lung.
Pentru un antreprenor, listarea la bursă este atractivă și datorită posibilității de a genera bani dintr-o ofertă publică secundară prin care acționarul își vinde participația într-o companie.
Atragerea de finanțare prin bursă poate permite unei firme să facă investiții importante în implementarea unor strategii de extindere. Chiar și în afara granițelor.
Listarea la bursă – opțiuni
În România, atunci când vorbim despre listarea pe bursă, antreprenorii au două opțiuni din care pot alege - fie pot opta pentru listarea pe Piața Principală fie pe piața AeRO pentru startup-uri și IMM-uri.
”Principalele diferențe dintre cele două piețe le reprezintă cerințele de listare - pentru Piața Principală, compania trebuie să aibă o vechime de cel puțin 3 ani, o capitalizare de piață de minim 1 milion euro și un free-float (acțiuni disponibile pentru tranzacționare) de minim 25%”, ne-a precizat Zuzanna Kurek, Partener la Cornerstone Communications, agenție specializată în relația cu investitorii. Zuzanna este fost Business Development & Marketing Deputy Director în cadrul BVB.
Potrivit acesteia, pentru piața AeRO criteriile sunt mult mai relaxate - compania trebuie să aibă o capitalizare de piață de cel puțin 250.000 euro și un free-float de minim 10% sau, alternativ, să aibă cel puțin 30 de acționari. În ambele cazuri, compania trebuie să fie organizată ca societate pe acțiuni (SA) înainte de listarea la bursă.
”Când vine vorba de metoda prin care compania se poate lista și intra astfel la tranzacționare pe oricare dintre cele două piețe, există trei metode disponibile - Ofertă Publică Inițială (IPO), Plasament Privat și Listare tehnică”, a precizat Zuzanna.
Mai jos specialistul Cornerstone Communications ne-a enumerat caracteristicile fiecăreia dintre aceste metode.
Listarea la bursă- listarea tehnică
Listarea tehnică este cea mai simplă și rapidă modalitate de a introduce o companie pe piața de capital, dar, în același timp, oferă unele dezavantaje.
În cadrul unei listări tehnice practic, compania nu face nicio ofertă, ceea ce înseamnă că nu atrage capital ca parte a procesului de listare ci pur și simplu listează compania pe piață cu structura de acționari neschimbată.
”Astfel, printr-o listare tehnică, structura acționarilor societății nu este afectată în niciun fel și compania decide pur și simplu că dorește doar să profite de beneficiile statutului de companie publică (vizibilitate sporită, credibilitate, transparență). Odată ce acțiunile companiei sunt listate și disponibile la tranzacționare, structura acționarilor poate (și este de preferat) să se schimbe, deoarece acționarii au libertatea de a-și vinde acțiunile pe care le dețin în companie pe piața secundară”, mai spune Zuzanna.
Din punctual ei de vedere, principalul dezavantaj al acestei metode este că astfel de listări sunt cele mai neatractive pentru investitori și se întâmplă adesea în România ca societățile care au ales listarea tehnică să nu aibă o lichiditate ridicată.
Acest lucru se întâmplă și din cauza faptului că există un număr mare de acțiuni în mâinile unui număr limitat de acționari care, spre deosebire de investitorii care participă la plasamente private sau IPO, se comportă diferit.
În plus, lipsa unui plasament privat sau IPO înainte de listare poate sugera că societatea nu ar fi fost suficient de atractivă pentru a strânge cu succes capital din piață.
”Important de reținut este faptul că în cazul unei listări tehnice, compania trebuie să colaboreze cu un Consilier Autorizat, să pregătească un memorandum (pentru AeRO) sau un Prospect (pentru Piața Principală), precum și să îndeplinească toate criteriile necesare pentru listare - capitalizare minimă de piață, free-float minim și, în cazul Pieței Principale, vechime de minim 3 ani”, afirmă Zuzanna.
Plasament privat
În România, majoritatea listărilor pe piața AeRO, atât de obligațiuni cât și de acțiuni, se realizează prin plasament privat. Motivul principal care determină această alegere este documentul de ofertă simplificat, memorandumul, care este mult mai simplu de realizat spre deosebire de prospectul pentru realizarea unei oferte publice inițiale.
”În timpul plasamentului privat, o companie poate oferi acțiunile sau obligațiunile sale unui număr limitat de potențiali investitori, maxim 149 persoane (persoane juridice sau fizice / investitori individuali cat si investitori institutionali). Acești investitori cărora li se adresează oferta sunt, de obicei, selectați cu atenție de către brokerul care asistă compania în procesul de listare”, ne explică ea.
În timpul desfășurării ofertei de brokerul selectat sau de consilierul autorizat, este important de menționat că nici compania, nici intermediarul nu au voie să ofere publicului larg detalii despre ofertă. ”Aceasta înseamnă că, în timpul procesului de plasament privat sau înaintea acestuia, nu se pot face publice informații referitoare la prețul acțiunilor, volumul acțiunilor disponibile pentru vânzare, evaluarea companiei, free-float”, mai spune reprezentantul Cornerstone Communications.
Desigur, compania poate și este recomandat chiar, să-și anunțe intenția de listare pe bursă și de atragere de capital prin plasament privat, cu mențiunea că poate transmite doar estimări generale ale sumei pe care doresc să o strângă și fără să intre în detalii despre informațiile din memorandumul de listare.
Un mare avantaj al procesului de plasament privat, spre deosebire de IPO, este că memorandumul de listare nu trebuie aprobat de Autoritatea de Supraveghere Financiară (ASF).
Listarea la bursă - ofertă publică inițială
IPO este cea mai cunoscută metodă de listare. Pe scurt, aceasta înseamnă că, înainte de listarea pe bursă, compania oferă o cotă parte către publicul larg, fără nici o restricție, așa cum se întâmplă în cazul plasamentului privat care poate fi adresat doar unui număr maxim de 149 de investitori.
”Deoarece oferta este adresată publicului larg și oricine poate achiziționa acțiuni (având desigur deschis anterior un cont de brokeraj), cerințele de listare sunt mai stricte pentru acest proces. Aceasta înseamnă că societatea trebuie să pregătească un prospect de listare, un document complex de informații, care trebuie aprobat de Autoritatea de Supraveghere Financiară înainte de IPO. În plus, compania trebuie să îndeplinească și o serie de proceduri juridice și de reglementare”, detaliază Zuzanna.
Pentru IPO, prospectul de listare este necesar atât pentru listarea pe piața AeRO cât și pe Piața Principală.
Pentru că este mult mai costisitor pregătirea unui prospect, care trebuie aprobat de ASF pentru realizarea unei oferte publice, până acum în România, IPO-urile au avut loc doar pe Piața Principală.
Pentru listarea pe AeRO, companiile au ales, în general, listarea prin plasament privat.
De asemenea, este mai rezonabil ca societățile care doresc să strângă, de exemplu, 1 milion de euro să facă un plasament privat, deoarece în cazul unei afaceri bune și prospere 149 de investitori, și chiar mai puțini, sunt suficienți pentru a strânge o sumă de 1 milion de euro.
Listarea la bursă - când o faci
Piața Principală este dedicată companiilor mari, care îndeplinesc câteva criterii: au întocmit situații financiare pentru ultimii trei ani (cel puțin), au o capitalizare anticipată de cel puțin un milion de euro – adică firma este evaluată, înainte de a se lista, la cel puțin un milion de euro - (sau au capitaluri proprii de minimum un milion de euro), și sunt dispuse să renunțe la 25% dintre acțiuni – acestea trebuie să ajungă în urma ofertei în portofoliile investitorilor, devenind astfel libere la tranzacționare.
Pentru piața AeRO, cerințele de admitere sunt mai relaxate, tocmai pentru a admite accesul companiilor de dimensiuni mici și mijlociicare nu îndeplinesc condițiile de mărime și vechime necesare listării pe Piața Principală.
În acest caz, pentru ca un IMM să se listeze e nevoie ca acesta să fie evaluat la cel puțin 250.000 de euro (sau să aibă capitaluri proprii care pornesc de la această valoare), să scoată la tranzacționare 10% dintre acțiuni, sau să aibă minimum 30 de acționari.
Acest material face parte din proiectul ”Dicționarul de Afaceri”, realizat în colaborare cu BT. Banca Transilvania e un partener de încredere al antreprenorilor români, iar în ultimii ani s-a implicat activ pentru a face educație financiară clienților săi și nu numai. BT Club este Clubul Întreprinzătorilor Români și organizează constant evenimente pentru antreprenori, pe teme diverse, în toată țara. S-au alăturat demersului nostru pentru a vorbi pe limba antreprenorilor de orice vârstă.
Vezi Sursa AICI
